Povestea mea de Crăciun

Poveștile prichindeilor de la Salvați Copiii Iași m-au impresionat profund, iar de aceste Sărbători m-am hotărât să mă implic și, împreună cu voi, să fiu un Moș Crăciun realist de bun. Sunt acei copii care, din cauza crizei pandemice, se confruntă cu foamea și pierderea puținelor lucruri pe care le aveau și imposibilitatea de a merge la școală. Nici înainte de pandemie nu aveau prea multe, dar acum situația lor a ajuns la limita supraviețuirii.

Iată povestea pe care am scris-o după ce le-am citit cazurile. V-o ofer în dar, împreună cu un gând bun și vă invit alături de mine cu o donație pentru a le salva copilăria de Crăciun.

- Și o să vină omu negu și n-o să-mi fie frică nici de el.

Valentina aranjează pietrele pe podea, în formă cerc. Nu-i iese un cerc perfect. Îi iese un cerc acceptabil. Valentina nu știe ce înseamnă acceptabil și poate că nici n-o să afle curând. Sau, poate, odată, mai încolo, când fratele ei, Radu, va mai crește puțin o să-i poată explica el. Că Radu, ca și Ștefan, frații ei mai mari, merg în fiecare zi la școală. În fiecare dimineață se spală pe dinți și merg la școală. Uneori se termină pasta de dinți și atunci se spală doar cu apa scoasă din fântâna din curte, pe care o sorb dintr-un pahar, și cu periuța de dinți știrba care ar fi trebuit înlocuită demult dacă mami și tati ar fi avut bani destui.

Dar mami nu lucrează și tati lucrează doar uneori. Uneori e aproape bine. Alteori stau pe întuneric, să nu consume prea mult curent, căci curentul e scump și ei trăiesc din alocații.

Așa a auzit-o ieri pe o tanti spunând:

- Ce oameni pot fi ăia care fac copii doar ca să trăiască din alocațiile lor?

Dar Valentina nu e de acord cu tanti. Pentru că știe cât de mult o iubește mami. Atât de mult o iubește mami încât inventează povești pe care i le spune înainte să adoarmă. Ei și fraților ei.

În fiecare seară toți cinci ascultă poveștile inventate de mami, cățărati în patul lor mic din "anexă". Așa îi spune mami camerei lor. De fapt și de drept nu este chiar o camera. Pentru că n-are ferestre.

De fapt și de drept este mai mult un dulap cu ușile deschise în care încă mai încap toți cinci, laolaltă. Încă se mai gâdila, înainte să adoarmă, încă se mai încălzesc unul pe altul în serile și nopțile reci de iarnă, când soba pe lemne din camera părinților nu face față frigului de afară. Sau când se termină lemnele și mami și tati n-au bani să cumpere altele.

Că mami nu muncește și tati, doar uneori.

Uneori se întâmplă să nu mănânce deloc seara dar Valentina s-a învățat deja să adoarmă cu gândul la altceva. Cu gândul la poveștile inventate de mami, de exemplu. Sau, cu gândul la prima ei zi de grădiniță.

I-a fost frică în prima ei zi la grădiniță. I-a fost frică să nu râdă copiii de ea pentru că avea pantofii rupți în vârf. Și bluzița puțin rărită la gât. Și pentru că nu știa că trebuie să salute când intră în clasă și să mulțumească când i se oferă ceva. Dar copiii n-au râs de ea și, cu timpul, ea a învățat să mulțumească.

- Muțumesc pietrelor că nu îmi mai e frică. Și o să cresc mare și o să mă duc la școală și apoi o să construiesc o cameră cu ferestre ca să nu mai intre omu negru niciodată.

Valentina aranjează pietrele pe podea, în formă de cerc. Aproape perfect. Apoi adoarme cu gândul la când va fi mare.

Vă mulțumesc și vă îmbrățișez!