Generozitatea luminează Crăciunul

Una dintre principalele concluzii la care am ajuns în urma unei vieți de peste patruzeci de ani are o legătură directă cu copilăria. Copilăria ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi un reper de bucurie. Să fie locul din mintea noastră la care să ne întoarcem, în calitate de adulți, pentru a ne aminti că știm să ne bucurăm. Că uităm treaba asta și ne mințim cu o nonșalanță deosebită că nu știm să ne bucurăm sau să iubim. 

Pentru mine una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie e de când aveam vreo trei sau patru ani. Primii patru ani din viață i-am petrecut în satul Dângești din comuna Berislăvești, județul Vâlcea. Iernile transformau tot satul într-o poezie de un alb imaculat în care totul rima cu chiotele de bucurie ale copiilor care se dădeau cu sania. Fiecare copil era un vers de buccurie accolo.

Bunică-mea Ica, știindu-mă sensibil în urma nașterii mele premature, mă îmbrăca de mă transforma în statuie. Avem un costum din ăla tip salopetă de ski care avea un fel de pluș pe interior, iar pe sub el îmi mai punea și izmene și pulovăr de lână și căciulă. Peste căciulă îmi trăgea gluga costumului de ski și apoi îmi înfășura și un fular în jurul gâtului. Udam hainele astea aproape zilnic de la zăpadă, iar Ica le punea la uscat pe sobă, iar ele se strângeau, prin urmare erau strâmte zilnic. Costumul de ski îl punea la uscat pe dos, ca să nu se ardă fâșul.

Într-o primă fază a acestei experiențe vestimentare, până se mai lăsau un pic hainele luate de la uscat, eram incapabil să mă mișc. Eram chiar nevoit să stau cu brațele întinse în lateral până să reușesc să le aduc cumva pe lângă corp. Evident, pus în această postură imobilă, comentam, iar bunică-mea îmi zicea: “Adriane, stai mereu, că te chilopăn.” Evident că stăteam, că nu aveam cum să mă mișc. N-am aflat niciodată de unde vine chilopăn ăsta. Ca adult m-am gândit că, poate, de la kill in the open, dar nu cred. 

Apoi ieșeam pe uliță și mă bucuram. Aveam ce să mâncăm, aveam cu ce să ne îmbrăcăm, aveam unde să ne jucăm, aveam unde să ne întoarcem la căldură, tot ce ne rămânea era să ne bucurăm. Mă bucur că am bucuria asta ca reper și m-aș bucura și mai mult dacă toți copiii din lume ar avea acces la strictul necesar. 

Sunt, însă, mulți copii care nu au acest strict necesar și pe care noi îi putem ajuta. Și vă rog frumos să îi ajutăm împreună, mai ales că mulți noi dintre noi am avut “prilejul deosebit” de a învăța de mici nu doar bucuria, ci și frica. Sunt copii care chiar acum învață ce este frica de a nu avea ce mânca, ce îmbrăca sau de a nu putea să meargă la școală. Niște oameni foarte simpatici de la Salvați Copii Iași, spun simpatici că i-am cunoscut, se ocupă de acești copii și au nevoie de ajutorul nostru pentru a umple cu bucurie în loc de frică săbătorile unor copii. 

Haideți să îi bucurăm și să ne bucurăm împreună.